Austin, Texas...orasul adultului tanar.

Austin, este un oras mic, din sudul Texas-ului... dar cu personalitate.

Am trecut de cateva ori pe autostrada pe langa el, prin el, insa...ba era noapte, ba eram contra timp si niciodata nu i-am dat sansa sa-mi fac o parere. Imi aduc aminte doar c-am trecut intr-o primavara, si mi-a ramas in minte un orasel vecin cu Austin, tot campul pe langa autostrada era plin de floricele albastre, si mirosea demential. In alte drumuri l-am tot l-am ratat, desi parea ademenitor de la distanta.
Vazusem ceva poze la prieteni, si-mi trezisera curiozitatea, mai auzisem si ceva povesti de la alti prieteni din Dallas, care mai mergeau la sfarsit de saptamana, prin lacurile din apropiere.
Initial nu l-ai baga -n seama, din cauza locatiei...care nu e asa spectaculoasa, si-ai crede ca e o suburbie plictisitoare.
Oamenii sunt impresionati si devin curiosi cand e vorba de nume cunoscute: NYC, San Francisco, Los Angeles, Miami, Chicago...si uite asa se ingramadesc multi sa traiasca visul oraselor mari, ignorand fara stiinta, farmecul multor orase mici, dar cu personalitate, in care ar avea o viata mult mai buna si decenta. Austin m-a convins cu o atmosfera relaxanta si tinereasca, l-am numit, la prima strigare, orasul adultului tanar.
Asa ca, in apropierea sarbatorilor de iarna, am adaugat "in egenda"  < vizita Austin> . Eram doar la 3 ore de Austin, in Dallas, am zis ca-n 3 ore de condus, abia apuci sa bei cafeaua si sa mai povestesti despre una alta, tot si nimic.
Am ajuns la ora pranzului, in mijlocul saptamanii, o vreme de primavara, chiar daca era Decembrie. Ne-am fatait cu masina putin prin oras, in jumatate de ora il cam dai gata, mi-a adus aminte de Ramnicu Valcea orasul in care am petrecut 4 ani frumosi, perioada liceului. Fiind ora pranzului, putin aglomerat, oamenii iesisera sa ia masa, locuri de parcare pe strada... nu prea, asa ca ne-am riscat la o parcare cu plata, la pret de oras :)

Plimbandu-ne asa agale, pe una din strazile principale, ma simteam chiar bine, aveam o senzatie de vacanta a unui orasel de provincie, in care oamenii se muta dupa ce-au trait intens intr-un oras mare, au familie si vor alt stil de viata, in special pentru copii. Austin este pentru oameni care vor  liniste dar si distractie, un loc animat, dar nu foarte, fara taxe, ieftin in comparatie cu alte orase mari, vreme placuta si fara iarna grea(in Texas nu exista zapada decat  in ani ciudati, si atunci cativa fulgi, sa vezi cum arata zapada reala). Are cateva lacuri frumoase cu niste privelisti care adauga puncte Texas-ului, unul din ele: Lake Travis,

,

altul  Colorado River, vazut pe de muntele Bonnell. 

Dupa o plimbare pe jos, de vreo 3 ore prin centru si imprejurimi, m-a convins ca a meritat sa ma trezesc de dimineata si sa conducem 4 ore pana acolo. 

Sunt alte cateva zone prin imprejurimi, in special intre Austin si San Antonio animate ca peisaje, care-ti sterg din minte parerea, cum ca totul este plat in Texas, in special Texas Hill Country(poza ii apartine lui Robin B)

Am bramburit doar cateva ore prin zona , dar a meritat plimbarea scurta si i-am promis ca voi reveni la primavara pentru o plimbare cu vaporul  pe  Lacul Travis sau Colorado River.
Dupa Austin, am continuat plimbarea spre San Antonio, care este un loc mai mult de vacanta, daca vrei sa evadezi pentru o seara romantica, sa te simti intr-o mica Venetie, pe River Walk..este locul perfect.

Daca sunteti curiosi despre Austin, puteti vedea mai multe fotografii pe pagina de pe facebook: Jurnal din America: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=999820963442251&id=471009619656724

Prietenie fara interviu

Am constatat ca romanii ajunsi in America sunt mai ingaduitori unii cu altii, decat daca ar fi in Romania.
Aici devenim mai pacifisti, nu toti, ca nici iarna nu-i ca vara, dar cei mai multi devin usor flexibili, maleabili cu greselile celorlalti sau fel de-a fi, gandi, actiona.
Distanta si singuratatea printre straini, te fac sa fii mai putin critic,” ochiul soacrei “ nu mai scaneaza si firul de praf sau prima scama ratacita, intr-un colt al caracterului.
Culorile care-ti pareau tipatoare, aici le dai nuante ceva mai calde, cat sa poti trece primele interviuri, sa poti gasi si parti bune, sa nu se rupa lantul la prima abatare sau primele greseli gramaticale.
Orice floare proaspata, daca-i dai lumina si soare, iti surade si se deschide..s-ar putea sa te surprinda ce zace in mugurii deloc promitatori. Daca-i dai vreme rece in anotimp prematur, devine exact precum vremea in care ai transformat-o subit,..ingheata in propria frumusete nedescoperita, sau cuvinte nespuse la timp.

Si totusi, daca musai vrei sa nu lasi nimic de la tine, sa gasesti "sufletul pereche" al conversatilor lungi si interminabile a totului despre nimic, a perfectiunii inexistente nici macar in tine, o oglinda care sa fenteze kilogramele care le-ai mai pus, dar nu esti pregatit sa le vezi, atunci te vor astepta zile de introspectie, singuratate sau reorientare catre alte natii, cu greseli similare, dar incep in alta limba.

Dallas, intre trecut si prezent.

Astazi m-am trezit cu sentimentul zilei de ieri, ca si cum nu s-ar fi terminat.
Deja e 7 dimineata, beau o cafea aromata, e sarbatoare literar in America, dar simt ca si cum ar fi sarbatoare in sufletul meu. N-are legatura cu ziua de sarbatoare oficiala, ci cu sentimentul meu de optimism fata de orasul asta, pe care-l consideram pierdut din aria mea de interes.
Clar nu este cel mai vibrant oras de pe lume, dar ieri l-am simtit diferit, parca mi-a deschis ochii sa-l vad altfel, sa -mi azvarl ochii dincolo de zidul care-l aveam in fata, plin de preconceptii si superficialitate.
Am realizat ca noi  ne programam sa simtim lucrurile intr-un fel sau altul...si in functie de vibratia care ne-au lasat-o lucrurile din trecut.
Cand iti ramene un gust placut in minte pentru anumite locuri, oameni,lucuri, ramai blocat in acel loc, acele timpuri, si fara sa-ti dai seama, refuzi sa traiesti in prezent. In acel moment apare ignoranta pentru tot ce prezentul poate sa-ti ofere, compari fara sa vrei pana la ultima simtire, si apare diconfortul locului in care traiesti.

Initial plecasem de acasa la plimbare, intr-un parc in care nu mai fusesem, nimic noebisnuit sau palpitant..doar o alta zi de Duminica, pe la mijlocul lui Ianuarie, al unui alt an.
Iarna asta n-a fost prea blanda, si-a scos coltii cu gheata, sa ne arate ca nu ne putem culca pe-o ureche si poate fi doar lapte si miere si ca ne pot ingheta creierii de frig, chiar si-n Dallas, unde iarna e o primavara blanda.
Dallas este practic locul unde m-am nascut in America, unde am facut primii pasi, unde am varsat cele mai multe lacrimi din viata mea de dor si singuratate printre oameni...dar si de fericire, ale unui moment special din viata oricarei femei atunci cand devine mamica.

Acum sunt amintiri acele vremuri, undeva atat de departe...sau acele sentimente negative, am avut grija sa colind destul de mult, in lung si lat prin America, ca sa  risipesc densitatea dramatica, sa-mi deschid sufletul si mintea, sa las noul sa -mi creeze alte amintiri care merita puse in lumina.
Undeva parca responsabilizasem acest oras, il pasasem vina disconfortului meu in tara asta, pentru ca m-a rupt de viata mea stiuta.
Am realizat dupa multa vreme asta, abia anu trecut cand am revenit, si mi-am dat seama ca parca nu-mi aduc aminte multe locuri prin care am fost...strazi pe care batatorisem zile-n sir...am doar amintiri vagi ale unor evenimente...si imagini neclare.
Orasul asta parca e o imbinare de vechi si nou, in mintea mea. E ca si cum te intalnesti peste ani, cu o persoana care n-o placeai deloc candva in copilarie si realizezi in prezent, cat ai pierdut ca nu i-ai dat sansa atunci sa-ti demonstreze cate calitati are si cat de bine te poti simti in prezenta ei.
Iar acum, parca o obosesti cu prezenta zgomotoasa, nu i-ai da ragaz sa respire, ca vrei zilnic sa hoinaresti cu ea, vrei sa profiti de orice moment, de revenirea  in viata ta, de teama ca iar o iei din loc, si n-ai avut timp sa poti sa-ti faci o parere realista si sa legi o prietenie memorabila.
Deci azi sunt prea incantata sa dezvalui trairile in detaliu, mi-e teama ca se risipesc printre cuvinte marete, asa ca  las sa mocneasca usor in suflet, poate se imprima si lasa un indigo cu revelatii.

Craciunul meu, craciunul copilului meu

Odata cu Craciunul parca s-au dus sarbatorile. E primul an cand simt prin toti porii ca aproape sunt in celalalt an, fara sa mai astept o trecere, vreun eveniment 
Craciunul nu mai e sarbatoarea mea, e sarbatoarea magica a copilului meu.

Cand eram copil, Craciunul palea in fata serii de Anul nou, care era cel mai asteptat de noi copiii.
In zona Valcii, de Craciun erau mai degraba pregatiri culinare si traditii gen: taiatul porcului, o ajutam pe mama sa faca carnati, caltabosi...si distrctia era sa umflu basica porcului, cu care bateam " mingea" pana spre seara.
De peste ocean, pentru mine au ramas autentice doar amintirile copilariei, flash-uri care le retraiesc prin Craciunul piticului : modern si fara zapada. 
Imi vin in minte secvente din acea perioada, asteptam ziua de 31 Decembrie, mai ca ziua de nastere, pentru ca era o seara de-o magie reala..programul de Revelion, Dem Radulescu, Draga Olteanu, Mitica Popescu, Stela si Arsinel, Nea Marin si alti cativa actori memorabili care ne incantau cu un spectacol despre care vorbeam alt jumatate de an, si era o adevarata rusine sa dormi in ziua dintre ani.
Dupa ora 7, in seara dintre ani, veneau copii mari, si cei din echipa de fotbal din sat cu plugusorul, tot satu vuia pe diverse voci: latratu cainilor, zgomotu biciului si un cor de voci cantand pana-n plamani:
Aho, aho copii si frati
Stati putin.....
Iar dimineata, pe 1 Ianuarie, nici n-apucasei sa faci ochi, ca te trezeai pe la geam cu un poc poc, auzind ca prin vis:
Sorcova vesela
sa traiti
sa infloriti...pana la partea asta imi place,
...cantand la usa,  pitici fastaciti si imbujorati, emotionati in fiecare vers.
In alti ani, faceam naveta de la unii la altii prin vecini. Am avut norocul sa fim o mana de copii la intrarea in sat, casa langa casa, de varste apropiate, si ne perindam emetind de la unul la altul, admiram bradul, globuletele si instalatia, si care are bomboane mai multe, cei mai multi mai aveam doar ambalajul umflat :)).
Seara balauream pe ulite si soseaua inzapezita, alergand bezmetici in intuneric( nu aveam drumul luminat) printre focurile de artificii. Apoi adolescenti, mergeam la caminul cultural unde se organiza Revelionul cu dans, muzica, iar de acolo ne intorceam zgribuliti prin nameti, vreo 4 km de mers pe jos, si simteam cum strivim apa in sosetele ude, la fiecare inaintare plina de rasete si glume pe tema.
Poate pare trist, dar nu e.. 
Azi, e o alta stare doar, detasata si traita altfel, cu o alta bucurie, combinata cu suma sentimentelor din anii trecuti, in alt loc, alti oameni, alte bancuri.
Ma bucura toate pregatirile, emotia, inocenta cu care piticul crede in Santa Clause si invatam impreuna cantece, nerabdarea si bucuria autentica cu care ma implica sa  impodobim bradul, corespondenta cu Santa, de-o luna ii scrie seara de seara, lasandu-i un mesaj pe o foicica cu toata activitatea lui din anul asta, iar dimineata somnoros alearga la semineu sa vada daca i-a lasat raspuns...
Ma emotioneaza fiecare seara, inainte de culcare cum isi lungeste gatul, strecurandu-se cu lampa pe horn si il striga pe Santa si isi cere scuze daca a spus vreun cuvant urat.
Iar pentru mine , dincolo de emotia si bucuria traita prin el, ma bucura filmele de Craciun, cu final fericit, povesti in care totul e posibil, e asa o stare de magie, care-mi umple sufletul de caldura si speranta.
Si-a mai trecut un AN, dar amintirile raman vii, an de an, ca si cum ar fi Azi 

La pas prin San Francisco

San Francisco, e orasul care multi au tendinta, de la kilometrii departare, sa-l confunde cu New York, insa, in opinia mea, imi pare doar personalizat.
 E un oras inconfundabil, putin ciudatel, inclusiv prin prisma vremii, ti-e cald cu sughituri la soare, si ai senzatia c-a venit iarna, cand te alinta un vant intepator, printre cladirile gigantice. Are iz european, iti confera diversitate, te face sa simti ca treci foarte repede de la o stare de spirit la alta, dintr-o zona in alta. 
Cartierele sunt oarecum diferite, cu lume diferita, daca facem abstractie de turistii zgribuliti, care-i vezi oricum din privirile ratacite si curioase. Pe dealurile abrupte, simti un fel de adrenalina, cand aterizezi cu viteza de pe deal, si mergi agale chipurile, spre vale...unde vezi in zare, un albastru fin, si nu stii daca-s nori sau chiar El, oceanul. E cea mai frumoasa poza a ochilor, care-ti ramane intiparita multa vreme pe retina, si ai vrea s-o pastrezi pana la urmatoarea vizita. 
O alta senzatie frumoasa am avut-o cand m-am plimbat cu tramvaiul, care pastra amintirea filmelor celebre, turnate in San Francisco, si sincer, n-am visat vreodata c-am sa pasesc pe acelasi strazi pe care le vazusem doar in filme. Dupa ce-ti incearca nitel nervii, dupa vreo jumatate de ora la coada la bilete si alta sa -ti castigi locul de cinste, printre primele locuri, plimbarea cu tramvaiul, capata sens. Odata urcat, realizezi c-a meritar, te simti un scolar adult, desi localnic, ai trairea turistului, care vrea sa exploreze orice senzatie, ...inclusiv hopurile. 
Pier 39 este alt tablou, care mi-a creat amintiri frumoase. Prima plimbare a fost prin Aprilie, si-am avut norocul unui spectacol gratuit de culori, al florilor care-ti dau senzatia ca esti la gradina botanica, si te incanta prin mirosuri si diversitate, de-o a parte si de alta a aleilor. Daca esti conservator, locatia tot te imbie sa incerci diverse, inclusiv o supa(crema) de crab, servita intr-un fel de paine traditionala. 
Una peste alta, fiecare plimbare prin San Francisco a fost o alta traire, a aceluiasi oras.

Viata in New York, orasul cu mii de povesti

Brambura prin New York!

Despre New York as putea sa povestesc zile-n sir, si n-as putea epuiza subiectul si nici mirarea, entuziasmul, pentru ca povestile sunt precum orasul, vii si inepuizabile, si cand credeai ca ai inchieiat de povestit, ti-ai adus aminte ca ti-a scapat ceva..si inca ceva. 
Am ajuns in New York intr-o toamna tarzie, ne mutasem din Chicago, nu musai ca ne-am dorit, dar acolo a gasit barbatu-meu job, asa ca am parasit cu strangere de inima Chicago, care incepuse sa-mi placa tare mult...si-am plecat plina de sperante si cu emotie in orasul insomniac. Pe drum incepuse sa ma roada curiozitatea, si emotiile, stiam sigur ca-mi va placea,  vazusem atatea filme si visam intr-o zi la el, ca la un vis care stii ca va ramane doar vis. Era o ploaie torentiala cand am ajuns, in cartierul Astoria, unde urma sa locuim, un cartier frumusel, decent, nu foarte departe de Manhattan, populat mai mult de greci, italieni. In Astoria ai ocazia sa mananci cel mai bun Souvlaki (bucati de pui/ vita/ porc pe bat sau intr-o lipie). Prima impresie n-a fost una prea grozava, strazile aglomerate, gropi, un trafic infernal, cladiri gri, agitatie, claxoane, mizerie pe jos(ma obisnuisem cu Chicago, un oras european curat). Probabil eram si obosita si asteptarile mari, si comparatia cu Chicago, si ploaia bacoviana, si strangerea mea de suflet si regretele ca am plecat din Chicago. Nici nuu vazusem mai nimic din NY, cat puteai sa vezi din masina, insa toate adunate in seara aia, mi-au facut noaptea tare grea. Dar, cum se spune ca noaptea-i un sfetnic bun, a doua zi am plecat la pas prin Astoria, care mi s-a parut un un cartier tare dragut, magazine unul langa altul, gen boutique, piata afara cu legume si fructe, cum numai in Romania mai vazusem, un cartier cu de toate, inclusiv teatru in aer liber, intr- un parc foarte frumos langa apa, de unde se poate vedea Manhattanul(poza e dintr-o seara de primavara). 

In Manhattan am ajuns in weekend, si m-am indragostit de el, mi-a revenit inima si zambetul. Am mers cu trenul pana in Manhattan, asa ca aventura a fost si mai palpitanta, imi era dor de mers cu tren, metrou, tramvai. Manhattan e de fapt ce iti imaginezi cand te gandesti la NYC, ce vezi in filme, si povesti de pe la altii. Este ca un mini oras, care te copleseste, aglomerat dar fara sa te oboseasca(cel putin nu pe mine), curat, restaurante diverse, oameni de toate natiile, forfota, turisti, si moda la ea acasa. Iti pot petrece lejer cateva ore, prin Manhattan si ai senzatia ca doar ai gustat, n-ai apucat sa simti gustul adevarat. Trenul ne-a lasat chiar aproape de Central Park, asa ca am facut o plimbare scurta. Era frig, insa oamenii in New York n-au treaba cu vremea, acolo viata e in continua miscare. 

Cel mai mult imi placea ca erau toate aproape de casa, si uitasem cum e sa ai magazin peste strada, sa fie totul convenabil. Langa bloc, aveam o patiserie cu niste pateuri grozave, bascute cum mancam in Bucuresti, si la cateva blocuri un supermarket grecesc cu produse ca acasa, statia de tren chiar cum coborai din bloc, mi-au trebuit vreo 2 luni sa ma obisnuit cu huruitul si scartitul de sine. 

In America masina e obligatorie, nu e un lux, insa in NY, poti supravietui si fara masina si mergi lejer cu trenul. Multi din NY nu au carnet de conducere,  mijloacele de transport sunt foarte bine puse la punct. Cel mai stresant era treaba cu parcarea,  daca ajungeai seara dupa ora 5, trebuia sa dai ture pe strazi sa gasesti un loc de parcare si dimineata la ora 8 veneau sa faca curatenie,  daca aveai masina parcata pe strada in care in ziua respectiva se facea curatenie, iti lasau prima: amenda. Podurile iar erau o alta durere in buzunar, sa treci podul spre NJ te costa o mancare de pranz, asa ca, daca aveai nesansa sa ai jobul in NJ, mai tai putin din buget. 

Una peste alta, nu e un oras scump de locuit, depinde insa ce e important pentru tine si cat de decent iti place sa locuiesti, si daca accepti inconvenientele.  Daca te-ai obisnuit cu viata lejera din alte orase ale Americii, lejeritatea si simplitatea lucrurilor, New York-ul te stramtoreaza putin, si s-ar putea sa-l consideri ideal doar pentru mini vacante. Insa, compeseaza cu alte plusuri pe care ti le da un oras european, cosmopolit. Iar daca ai copii, scolile sunt o problema, ori te retragi in orasele mai departate, ori scoala privata, cum ziceam, depinde foarte tare cat te tine bugetul. 

 Este un oras care merita sa-l vizitezi, este o oxperienta frumoasa. Daca ai locuit in Bucuresti, te vei simti acasa in New York.

 Un alt loc care mi-a placut tare mult si e practic locul care mi-ar placea sa locuiesc, daca m-as trezi intr-o buna zi cu contul plin in banca, si singura mea grija ar fi, unde mi-ar placea sa locuiesc,  ar fi Battery Park .  Un cartier din sudul Manhattan-ului, un loc de care m-am indragostit fara voia mea. Am ajuns intr-o dimineata de Sambata, rataciti prin zona, si mi-ar fi placut sa ma intrebe cineva...cumva, daca vreau sa raman, si as fi ramas. Raspunsul ar fi venit doar din clipiri, in spatele unor sclipiri de gene care isi maresc viteza, odata cu viteza orasului care nu doarme niciodata. Curat si modern, populat dar nu incomod, select si imbietor. E locul in care si maine as locui, daca m-as imbogati ...printr-o minune. In Battery as avea toate piesele din puzzle-ul personal, al locului cu miros de oras, relaxare langa apa...si un view caruia i-as porunci indirect, 

sa-mi incalzeasca melancoliile razlete, noptile reci, si verile fierbinti. Iar noaptea, daca as avea frica intunericului, nu ar trebui sa-mi cante cineva "nu mi-e frica, nu mi-e frica de bau bau", pentru ca as simti, dincolo de vis, reflexia luminilor orasului VIU, care nu doarme niciodata, si care s-a nascut sa -tie fie fidel :)

America, o experienta de viata

America este un scop bine determinat pentru multi, iar pentru altii mai comozi si fara dorinta de a explora lumea, doar un nume maret si prea departe ca distanta. 
Am tot auzit speculatii: taramul fagaduintei, tara posibilitatilor, prea departe sa poti macar visa, iar pentru cei usor influentabili, apar preconceptii cum ca, sfarsitul lumii va incepe cu America.

Pentru mine, America inseamna o experienta de viata, o serie de experiente, trairi, angoase, lupta cu celalalt Eu, cautari interminabile prin colturile cele mai intunecate si adanci ale sufletului si mintii, intalniri cu mine, o lupta de supravietuire cu demonii educatiei, care se confrunta cu altii mai liberi, lipsiti de inhibitie... practic, inseamna deschiderea spre LUME..indiferent de granitele geografice. 
America a insemnat noi prietenii, redefinirea prieteniei, am cunoscut zeci de povesti de viata, oameni care m-au inspirat, altii care m-au facut sa cred ca poti emigra, dar trai la fel si peste ocean. 
Viata in America e descrisa de fiecare dupa cum si-a asternut, in functie de cat si-a permis sa razbata, sa reusasca sa treaca peste barierele mentalitatii romanesti, care vine cu un soi de probleme sau avantaje, si in functie de perceptia ta despre tot, te pot ridica sau dezavantaja singur.  
Unii descriu tara asta eronat, doar pentru ca experienta lor de viata a fost nefasta, cu ajutorul lor..altii exagerat, un singur lucru e cert, cainii cu covringi in coada nu mai sunt demult nici pe aici.
Dincolo de zicala " nicaieri nu-i mai bine ca acasa", pentru mine a devenit : casa ta poate fi oriunde in lume, unde te simti confortabil cu viata care o aduci si oamenii care te inconjoara.
In concluzie, dintr-o experienta frustranta a noului venit, s-a transformat in confortul cu mine, de a fi in orice loc in tara asta, lumea asta, de-a privi per ansamblu si nu doar la tara, orasul, peisajul, jobul care m-ar tine, intr-un loc sau altul.
Dupa primul an de "cosmar", in care ma straduiam din toate puterile sa nu-mi placa, in care opuneam rezistenta la orice venea in contact cu mine, am decis intr-o zi, ca nu ma pot lasa invinsa de celalalt EU, fricos si de umbra lui, practic era o teama normala, de necunoscut. De voie, de nevoie, am facut un pact cu mine, ca trebuie sa inving acest disconfort, sa-mi fac curaj sa traiesc altfel de cum stiam, sau la fel cum stiam: sa-mi ascult instinctul. 

Nu era vorba de mandrie, orgoliu, ci de un gol imens care l-as fi avut o viata, ca nu am apucat sa gust nimic din experienta pe care viata mi-a dat sansa sa o traiesc, printr-o iubire. Fugind, mi s-a parut ca as fi prea lasa sa renunt la drum...de la primele trepte urcate, doar ca mi s-a facut frica de nou si picioarele mi-au obosit, paralizate de fragilitatea imaginara a treptelor, ca era un frig prea transparent la care n-am putut sa fac fata, nici macar mental.
Mi s-a parut ca renunt la o experienta cu mine, dincolo de toate celalalte aspecte.

Tara in care aterizezi, emigrarea, este o experienta in primul rand cu tine, o descoperire a altui Tu, care ai putea fi, deveni, dincolo de ce stiai despre tine, dincolo de lectile de viata memorate...si drumurile batatorite, pe care ai invatat sa mergi, din reflex, temperatura sufletului, cu care te-ai obisnuit, si functionezi si-n somn. 

Viata in alta tara este un fel de reprogramare a memoriei, setarea altor functii, reinventarea ta, esti precum un bebelus care invata sa mearga, sa existe in aceasta noua lume.
Practic, te-ai nascut pentru a doua oara, de ce sa nu iti dai voie sa cresti.

Despre Sacrificiu

Aud dreapta, stanga, inclusiv prin ograda mea extinsa, despre Sacrificiu. Si ma gandeam asa intr-o zi de Sambata mohorata, ca cea mai mare povara care o poti transmite si pasa copilului tau, este povara Sacrificiului...La cei plecati din tara, auzi foarte des aceste povesti, despre egoismul plecarii, si lasarii in spate parinti tristi, oameni care le duc dorul, iar cei lasati traiesc aceasta povara, a sacrificului inutil.
De fapt, cred ca oamenii au nevoie de scuze pentru propria neputinta, pentru propriu esec sau propria nefericire, pentru ca nu au stiu sa managerieze situatia, viata...si atunci lovesc de cele mai multe ori in cei pe care-i iubesc cel mai tare, care sunt cel mai la indemana sa le reproseze.
Consider ca faci un copil pentru ca vrei, ti l-ai dorit din motivele tale, de tine stiute,  atunci investesti pentru ca vrei, dar cea mai mare gresala este sa te sacrifici...ca dupa, sa te simti mizerabil, pentru tot sacrificiul facut. ..si cand vrei sa culegi roadele si sa primesti recompensa pentru tot acest sacrificiu..apare dezamagirea(nu neaparat).
Prin urmare imi displace tare mult Sacrificiul, insa imi place Recunostinta, o vad ca un produs al educatiei, al maturitatii si empatiei.
Si mai cred, gandit la rece,  ca Sacrificiul este o scuza, a propriul Egoism, insa Recunostinta este raspunsul bunatatii.

Pastele, intre un Like si Skype

Sarbatori in America.

Daca nu ma izbeau pereti colorati, cozonaci si droburi pe facebook, n-as fi stiut ca vine Pastele, ci o vara frumoasa.
Cat as vrea sa- mi imaginez ca traiesc Pastele, el si-a pierdut farmecul vremurilor din Romania. O sa spuneti ca suna deprimant, si ca nu ma straduiesc (ca pofta vine mancand), nu stiu daca pofta e valabila in cazul Sarbatorilor, ele au ceva aparte, ceva care tine de traditia culturii in care ai crescut. Fara false pudori si perdele colorate...si fara urma de deprimare...este O ALTA STARE, care numai cineva plecat din tara poate simti si intelege.

 Noi, cei care-am trecut granita, ne straduim sa traim surogate cat mai autentice si apropiate de cele traite candva, nici nu avem de ales, de altfel. Mie nu-mi prea ies, dar mai am o fantezie, cand am sa ma adun de pe drumuri, si -am sa am casa mea, am sa gatesc 2 zile si 2 nopti, sa-mi invit prietenii "in locul in care-am batut cuie cu mana mea", si am framantat cozonaci pana mi s-au aburit creierii, poate atunci o sa-mi reusasca ceva ceva, dar nu cozonacul, sau drobul... ci starea in sine. Si-am trait cateva sarbatori pe aici, de ceva ani, in colturi diferite ale tarii, dar nu prea s-a schimbat nimic.

Si totusi, cat de bine m-as simti printre romani si mancaruri traditionale, care mai de care originale,  lipseste ceva, care-a ramas acolo...si tare mi-e frica ca acolo va ramane, la ai mei in curte, in casa parinteasca in care am trait cele mai fericite sarbatori din viata mea.                                                                                                                             

Tabloul pastelui, nu-l voi intalni niciodata aici, ca stare de spirit si sarbatoare asteptata. Noi traim sarbatori cu lacrimi in ochi si nostalgia vremurilor, amintirilor, intre urari pe net, skype-uri grabite de fus orar si like-uri. Ne bucuram si noi, dar nu e bucuria noastra, venita din suflet, e una adaptata locurilor in care traim, si rascolita de "amintiri din copilarie" , de dorul parintilor, a locurilor de care ne-am rupt sufleteste. Intaresc: daca nu ma izbeau pereti colorati, cozonaci si droburi pe facebook, n-as fi stiut ca vine Pastele, ci o vara frumoasa, calda, perfecta pentru piscina ...si-o plimbare pe dealurile lui San Franisco :)

Despre Romani in America

Perindand prin diverse colturi ale Americii, am avut ocazia sa intru in contact cu destui Romani, si chiar ma intreba o prietena, in ce zona mi s-au parut cei mai de treaba Romani. N-as putea sa raspund direct, e ca si cum te-ar intreba cineva ce ti-a placut din ghiveci :)
Varietate si puncte comune, regasesti  peste tot, si daca m-ar obliga cineva sa fac o statistica si sa adaug 2 caracteristici, as sublinia negativism si critica, ca si cap de lista, cele mai des intalnite.
Desi sunt o optimista incurabila, si sunt genul de om care incearca sa gaseasca ceva pozitiv in fiecare, sa  inteleg angoasele, anxietatea si sa trec peste tepii din cuvinte, gandirea limitata, imi dau seama ca tot ce fac este sa gasesc scuze. Personal imi place critica, insa cea constructiva, in care vii cu idei, solutii, nu doar critici doar pentru ca cersesti atentie sau te consideri mai bun decat altii.
Observ pe grupuri, cand cineva  vine cu o initiativa, cei mai multi sar sa comenteze detaliile,  micile inconveninete, imperfectiunea ideii, care evident  atrage gloata la o polemica negativa, si ulterior se ajunge la intreaga natie...pana la amintiri din copilarie, cand n-aveam ce n-aveam si ne era mai bine. Va intrebati de ce unii aleg sa se apropie de Americani sau alte natii, pentru ca Americanii nu judeca dupa aparente si nu sar la gatul tau, inainte de a deschide gura (chit ca nu-s de acord).
Am intalnit si romani fericiti  sa cunoasca alti romani, dornici sa stea la o poveste, tot unul de-al lor, care simte la fel, vorbeste aceiasi limba dincolo de cuvintele asemanatoare, si vrea sa petreaca traditional.
Odata fript, romanul nu sufla si-n iaurt, ci in gama lactate. Ai putea sa-l condamni?, nu prea, oamenii reactioneaza diferit la aceiasi situatie de viata, fiecare are gradul lui de toleranta.
Slava domnului ca mai emigreaza si inconstienti, perseverenti, cei cred intr-o lume mai buna,  nu sunt descurajati de usi trantite-n nas, trec peste cuvinte grele, atitudini ostile si vad luminita, soarele, nu se opresc la maracinii din mijlocul drumului...nu se sperie de ploi cu grindina, si pot functiona si in timpul zilelor cu nori grei, care anunta furtuni devastatoare-n suflet.
 O mare parte din Romani, au emigrat in America, dar traiesc cu aceiasi mentalitate a romanului, sunt la orice clipa cu ochii prin uluci, sa vada in ce stadiul este iarba vecinului si la  cate ore o uda si musia trebuie sa foloseasca acelasi tratamanet ca si ei. Ce le scapa multora este ca nu suntem aici sa fim in competie unii cu ceilalti, ci sa ne putem sustine, sa ne putem spune o vorba buna in momente delicate, care-s destule.
Exact, o parte din romani traiesc ca pe ulita, si prin comparatie.
 Avand experiente de genul asta, destui sunt descurajati sa mai auda de Romani, vor buletin de incredere si asigurare pe viata, ca nu-i sanctionezi cu dezamagire. O parte gandesc, din cauza asta au plecat din Romania, ca nu se putea trai in multe moduri, in care ei aveau incredere ca se poate, si vin aici, dau peste acelasi tipar de care au fugit, aceiasi barfa, nu poti sa deschizi gura sa spui ce gandesti ca esti amendat, la tacere.
Am intalnit in fiecare loc si  oameni extraordinari, oameni cu suflet mare, oameni deschisi si primitori, carora le multumesc ca exista si intaresc cuvantul umanitate.
De altfel, poate am fost norocoasa ca am acel feeling de a atrage oameni frumosi, necesari in viata, si nu am dezamagiri care sa ma determine sa stau la adapost si cand aud Roman, sa -mi schimb directia sau sa tac malc, de teama sa nu mi se spuna Buna ziua. Clar nu poti fi prieten cu toata lumea, ar fi ideal, dar se stie ca suntem diferiti, deci avem nevoie diferite, nu ne putem apropia de toata lumea, doar pentru ca ne leaga aceiasi limba.
Am avut si eu parte de buruieni pe unde-am trecut, dar am cautat locuri curate, fertile, unde nu se pot dezvolta matur,  m-am ferit sa stau prea aproape, pentru ca aceste locuri impanzite de buruieni, de obicei sunt salbatice, te atrag pentru inceput prin originalitate, pretind potential, dar buruiana tot buruiana ramane. Oameni toxici exista peste tot, dar cred ca nu trebuie sa-i lasi sa -ti intre-n casa, daca vezi ca deja au fost zgomotosi din prag. Asa cum ti-au calcat pragul, asa iti vor pastra si casa.

Prima experienta in America

Primii pasi in America.

#JurnaldinAmerica:  In urma atator mutari prin America, schimbari si mereu un alt inceput, in alt loc, cred ca mi-am speriat si prietenii, am zis sa pun "pe hartie", impresiile si experienta traita prin toate colturile Americii.
N-am avut un jurnal cand eram copil, insa m-am gandit sa-mi fac unul acum, intr-o altfel de copilarie, copilaria copilului meu, cu o altfel de experienta, intr-o alta tara.

Am inceput sa scriu  franturi despre viata din America,  in "Jurnal din Dallas", acum ceva ani, in revista unei prietene, despre primele impresii in aceasta tara. La cum ma simteam atunci, ma mir c-am scris ceva pozitiv, pentru ca sufletul imi era incarcat si mintea blocata, in a vedea ceva bun. Ma luptam cu doruri nebune dupa parinti, prieteni si tot ce facea parte din rutina mea zilnica din Bucuresti, aveam un singur dor, sa ma intorc acasa. Nu eram curioasa sa explorez nimic, din noua mea viata, nu eram interesata sa stiu mai mult despre noua cultura, in care am aterizat cu voia mea, cum spuneam... eram setata sa ma intorc. Simteam ca nu ma voi adapta niciodata, de fapt, nu dadeam vreun semn ca-mi doream asta, pentru ca nu mi se potrivea ce vedeam. Ma simteam blocata, parca nu mai puteam sa gandesc normal, sa-mi fac un plan, mintea refuza sa porneasca motorasul.
Practic nu vazusem prea multe, dar pustietatea strazilor cu care nu eram obisnuita, relaxarea oamenilor, amabilitatea exagerata, (paradoxul, astea mi-au lipsit primele, cand m-am reintors in Romania)...singuratatea printre oameni (desi nu eram singura), toate imi erau confuze, ma simteam rupta de viata mea, simteam cum mor sufleteste, zi de zi, incet si sigur. O problema majora era si limba, care n-o stapaneam deloc, nu mi-a placut niciodata engleza, mi se parea complicata (iubeam franceza), desi in fiecare vara imi faceam un proiect din asta, ca poate mi-o trebui la vreun job, in plus voiam sa inteleg melodiile din engleza, ca prea frumos sunau la radio. Aveam doar cateva cuvinte ratacite prin minte, de la telenovelele americane, de dupa revolutie: Santa Barbara si Tanar si nelinistit...dar erau doar teoretic in minte, sa pronunt eram o catastrofa, clar limbile straine nu sunt punctul meu forte.
America vazuta in filme, ochii mei o percepeau altfel, ceva imi scapa, peisajul din mintea mea si tot ce vedeam, nu aveau nimic in comun. Totul capatase o nuanta gri. Era un peisaj perfect, o curatenie impecabila, oamenii amabili si zambitori la tot pasul, fiecare isi vedea de ale lui, nimeni nu te deranja cu ceva, nu prea te puteai plange. Insa, ruptura, dorul si angoasa ma acaparasera, ca parca nu ma puteam bucura de nimic, din noua mea viata, simteam un gol imens in suflet si  o gheara care ma strangea si nu-mi dadea pace, sa-mi vad de viata mea, ca intentii aveam, bunavointa plecase in vacanta.
Mi-ar fi placut sa am o idee, chiar daca nu era bazata pe experienta mea, sa-mi fi povestit cineva despre viata in America, cu ce ma voi confrunta, pasii pe care ii am de parcurs, cum e viata per total, "dramele" emotionale prin care voi trece; desi rational gandind, pana nu ai experienta ta, poti sa citesti carti intregi, ca ramai tot la faza teorie. Entuziasmul cu care venisem, imi disparuse brusc si fara voia mea, dupa primele 2 luni.
Imi era dor de orice romanesc,  de aglomeratia bucuresteana si mersul la piata, si imbulzeala din metrouri. Toate aceste sentimente de confuzie si disconfort, sa te tot tina un an sau doi, depinde ce fel de fire esti, cat esti de adaptabil, la ce varsta ajungi, cat esti de confortabil cu limba si deschis spre tot ce-i in jurul tau, si mai conteaza si ce viata ai avut in Romania. Daca aveai o viata anosta si locuiai intr-un oras linistit, o rutina deloc complicata, cu putini oameni in viata ta, un salariu care abia iti plateai intretinerea, si singura distractie era televizorul, cred ca adaptarea nu ar suferi schimbari majore.
Cu cat esti mai deschis, adaptabil, si nu opui rezistenta noului, adaptarea va fi lejera, si treci mai usor peste migrenele inceputului.
Dar ce ne mintim, si transferam vina, ca nu America sau orice alta tara in care ai aterizat, poarta povara disconfortului care-l simti. Toata frustrarea ti se trage de la dezradacinarea de locu si oamenii cu care ai trait o viata, gasesti scuze puerile la orice, chiar si la o hartie gasita pe strada, si incepi comparatia..care va urma ani de zile. Dezradacinarea de locurile natale, familie, prieteni, te fac sa devii paranoic, sa ai halucinatii si sa deformezi realitatea, care nu-ti convine,  atata timp cat n-ai depasit frustrarea si vulnerabilitatea emotionala, care ti s-au instalat ca o capusa si simti ca-ti extrag si ultima seva de optimism.
Instrainarea, nu stiu daca ai s-o depasesti vreodata, un gol va ramane acolo in suflet, si-ti va trezi in minte si suflet, momente de melancolie(spun asta acum, dupa 6 ani). Atata timp cat nu reusesti sa fii rational cu motivele plecarii, comparatia  si disconfortu iti vor veni des in vizita si vei trai un zbucium si-un razboi psihologic cu tine. Aud uneori " mai bine ca acasa, nu e nicaieri", daca vorbesc cu sufletul, n-as putea sa contrazic nici un cuvant din fraza asta, la capitolul rational incep sa am indoieli.
Orice alt loc linistit in care aterizezi, te face sa te uiti  des in urma, la Acasa... adaptarea sa fie mai dificila, cu o durata mai lunga, decat daca ai sta intr-un loc mai agitat, unde forfota te face sa tii pasul cu viata, sa fii conectat, vrei nu vrei,  si sa nu stai sa-ti analizezi plecarea, dorurile si ruptura de trecut.