Prima experienta in America

Primii pasi in America.

#JurnaldinAmerica:  In urma atator mutari prin America, schimbari si mereu un alt inceput, in alt loc, cred ca mi-am speriat si prietenii, am zis sa pun "pe hartie", impresiile si experienta traita prin toate colturile Americii.
N-am avut un jurnal cand eram copil, insa m-am gandit sa-mi fac unul acum, intr-o altfel de copilarie, copilaria copilului meu, cu o altfel de experienta, intr-o alta tara.

Am inceput sa scriu  franturi despre viata din America,  in "Jurnal din Dallas", acum ceva ani, in revista unei prietene, despre primele impresii in aceasta tara. La cum ma simteam atunci, ma mir c-am scris ceva pozitiv, pentru ca sufletul imi era incarcat si mintea blocata, in a vedea ceva bun. Ma luptam cu doruri nebune dupa parinti, prieteni si tot ce facea parte din rutina mea zilnica din Bucuresti, aveam un singur dor, sa ma intorc acasa. Nu eram curioasa sa explorez nimic, din noua mea viata, nu eram interesata sa stiu mai mult despre noua cultura, in care am aterizat cu voia mea, cum spuneam... eram setata sa ma intorc. Simteam ca nu ma voi adapta niciodata, de fapt, nu dadeam vreun semn ca-mi doream asta, pentru ca nu mi se potrivea ce vedeam. Ma simteam blocata, parca nu mai puteam sa gandesc normal, sa-mi fac un plan, mintea refuza sa porneasca motorasul.
Practic nu vazusem prea multe, dar pustietatea strazilor cu care nu eram obisnuita, relaxarea oamenilor, amabilitatea exagerata, (paradoxul, astea mi-au lipsit primele, cand m-am reintors in Romania)...singuratatea printre oameni (desi nu eram singura), toate imi erau confuze, ma simteam rupta de viata mea, simteam cum mor sufleteste, zi de zi, incet si sigur. O problema majora era si limba, care n-o stapaneam deloc, nu mi-a placut niciodata engleza, mi se parea complicata (iubeam franceza), desi in fiecare vara imi faceam un proiect din asta, ca poate mi-o trebui la vreun job, in plus voiam sa inteleg melodiile din engleza, ca prea frumos sunau la radio. Aveam doar cateva cuvinte ratacite prin minte, de la telenovelele americane, de dupa revolutie: Santa Barbara si Tanar si nelinistit...dar erau doar teoretic in minte, sa pronunt eram o catastrofa, clar limbile straine nu sunt punctul meu forte.
America vazuta in filme, ochii mei o percepeau altfel, ceva imi scapa, peisajul din mintea mea si tot ce vedeam, nu aveau nimic in comun. Totul capatase o nuanta gri. Era un peisaj perfect, o curatenie impecabila, oamenii amabili si zambitori la tot pasul, fiecare isi vedea de ale lui, nimeni nu te deranja cu ceva, nu prea te puteai plange. Insa, ruptura, dorul si angoasa ma acaparasera, ca parca nu ma puteam bucura de nimic, din noua mea viata, simteam un gol imens in suflet si  o gheara care ma strangea si nu-mi dadea pace, sa-mi vad de viata mea, ca intentii aveam, bunavointa plecase in vacanta.
Mi-ar fi placut sa am o idee, chiar daca nu era bazata pe experienta mea, sa-mi fi povestit cineva despre viata in America, cu ce ma voi confrunta, pasii pe care ii am de parcurs, cum e viata per total, "dramele" emotionale prin care voi trece; desi rational gandind, pana nu ai experienta ta, poti sa citesti carti intregi, ca ramai tot la faza teorie. Entuziasmul cu care venisem, imi disparuse brusc si fara voia mea, dupa primele 2 luni.
Imi era dor de orice romanesc,  de aglomeratia bucuresteana si mersul la piata, si imbulzeala din metrouri. Toate aceste sentimente de confuzie si disconfort, sa te tot tina un an sau doi, depinde ce fel de fire esti, cat esti de adaptabil, la ce varsta ajungi, cat esti de confortabil cu limba si deschis spre tot ce-i in jurul tau, si mai conteaza si ce viata ai avut in Romania. Daca aveai o viata anosta si locuiai intr-un oras linistit, o rutina deloc complicata, cu putini oameni in viata ta, un salariu care abia iti plateai intretinerea, si singura distractie era televizorul, cred ca adaptarea nu ar suferi schimbari majore.
Cu cat esti mai deschis, adaptabil, si nu opui rezistenta noului, adaptarea va fi lejera, si treci mai usor peste migrenele inceputului.
Dar ce ne mintim, si transferam vina, ca nu America sau orice alta tara in care ai aterizat, poarta povara disconfortului care-l simti. Toata frustrarea ti se trage de la dezradacinarea de locu si oamenii cu care ai trait o viata, gasesti scuze puerile la orice, chiar si la o hartie gasita pe strada, si incepi comparatia..care va urma ani de zile. Dezradacinarea de locurile natale, familie, prieteni, te fac sa devii paranoic, sa ai halucinatii si sa deformezi realitatea, care nu-ti convine,  atata timp cat n-ai depasit frustrarea si vulnerabilitatea emotionala, care ti s-au instalat ca o capusa si simti ca-ti extrag si ultima seva de optimism.
Instrainarea, nu stiu daca ai s-o depasesti vreodata, un gol va ramane acolo in suflet, si-ti va trezi in minte si suflet, momente de melancolie(spun asta acum, dupa 6 ani). Atata timp cat nu reusesti sa fii rational cu motivele plecarii, comparatia  si disconfortu iti vor veni des in vizita si vei trai un zbucium si-un razboi psihologic cu tine. Aud uneori " mai bine ca acasa, nu e nicaieri", daca vorbesc cu sufletul, n-as putea sa contrazic nici un cuvant din fraza asta, la capitolul rational incep sa am indoieli.
Orice alt loc linistit in care aterizezi, te face sa te uiti  des in urma, la Acasa... adaptarea sa fie mai dificila, cu o durata mai lunga, decat daca ai sta intr-un loc mai agitat, unde forfota te face sa tii pasul cu viata, sa fii conectat, vrei nu vrei,  si sa nu stai sa-ti analizezi plecarea, dorurile si ruptura de trecut.