Pastele, intre un Like si Skype

Sarbatori in America.

Daca nu ma izbeau pereti colorati, cozonaci si droburi pe facebook, n-as fi stiut ca vine Pastele, ci o vara frumoasa.
Cat as vrea sa- mi imaginez ca traiesc Pastele, el si-a pierdut farmecul vremurilor din Romania. O sa spuneti ca suna deprimant, si ca nu ma straduiesc (ca pofta vine mancand), nu stiu daca pofta e valabila in cazul Sarbatorilor, ele au ceva aparte, ceva care tine de traditia culturii in care ai crescut. Fara false pudori si perdele colorate...si fara urma de deprimare...este O ALTA STARE, care numai cineva plecat din tara poate simti si intelege.

 Noi, cei care-am trecut granita, ne straduim sa traim surogate cat mai autentice si apropiate de cele traite candva, nici nu avem de ales, de altfel. Mie nu-mi prea ies, dar mai am o fantezie, cand am sa ma adun de pe drumuri, si -am sa am casa mea, am sa gatesc 2 zile si 2 nopti, sa-mi invit prietenii "in locul in care-am batut cuie cu mana mea", si am framantat cozonaci pana mi s-au aburit creierii, poate atunci o sa-mi reusasca ceva ceva, dar nu cozonacul, sau drobul... ci starea in sine. Si-am trait cateva sarbatori pe aici, de ceva ani, in colturi diferite ale tarii, dar nu prea s-a schimbat nimic.

Si totusi, cat de bine m-as simti printre romani si mancaruri traditionale, care mai de care originale,  lipseste ceva, care-a ramas acolo...si tare mi-e frica ca acolo va ramane, la ai mei in curte, in casa parinteasca in care am trait cele mai fericite sarbatori din viata mea.                                                                                                                             

Tabloul pastelui, nu-l voi intalni niciodata aici, ca stare de spirit si sarbatoare asteptata. Noi traim sarbatori cu lacrimi in ochi si nostalgia vremurilor, amintirilor, intre urari pe net, skype-uri grabite de fus orar si like-uri. Ne bucuram si noi, dar nu e bucuria noastra, venita din suflet, e una adaptata locurilor in care traim, si rascolita de "amintiri din copilarie" , de dorul parintilor, a locurilor de care ne-am rupt sufleteste. Intaresc: daca nu ma izbeau pereti colorati, cozonaci si droburi pe facebook, n-as fi stiut ca vine Pastele, ci o vara frumoasa, calda, perfecta pentru piscina ...si-o plimbare pe dealurile lui San Franisco :)

Despre Romani in America

Perindand prin diverse colturi ale Americii, am avut ocazia sa intru in contact cu destui Romani, si chiar ma intreba o prietena, in ce zona mi s-au parut cei mai de treaba Romani. N-as putea sa raspund direct, e ca si cum te-ar intreba cineva ce ti-a placut din ghiveci :)
Varietate si puncte comune, regasesti  peste tot, si daca m-ar obliga cineva sa fac o statistica si sa adaug 2 caracteristici, as sublinia negativism si critica, ca si cap de lista, cele mai des intalnite.
Desi sunt o optimista incurabila, si sunt genul de om care incearca sa gaseasca ceva pozitiv in fiecare, sa  inteleg angoasele, anxietatea si sa trec peste tepii din cuvinte, gandirea limitata, imi dau seama ca tot ce fac este sa gasesc scuze. Personal imi place critica, insa cea constructiva, in care vii cu idei, solutii, nu doar critici doar pentru ca cersesti atentie sau te consideri mai bun decat altii.
Observ pe grupuri, cand cineva  vine cu o initiativa, cei mai multi sar sa comenteze detaliile,  micile inconveninete, imperfectiunea ideii, care evident  atrage gloata la o polemica negativa, si ulterior se ajunge la intreaga natie...pana la amintiri din copilarie, cand n-aveam ce n-aveam si ne era mai bine. Va intrebati de ce unii aleg sa se apropie de Americani sau alte natii, pentru ca Americanii nu judeca dupa aparente si nu sar la gatul tau, inainte de a deschide gura (chit ca nu-s de acord).
Am intalnit si romani fericiti  sa cunoasca alti romani, dornici sa stea la o poveste, tot unul de-al lor, care simte la fel, vorbeste aceiasi limba dincolo de cuvintele asemanatoare, si vrea sa petreaca traditional.
Odata fript, romanul nu sufla si-n iaurt, ci in gama lactate. Ai putea sa-l condamni?, nu prea, oamenii reactioneaza diferit la aceiasi situatie de viata, fiecare are gradul lui de toleranta.
Slava domnului ca mai emigreaza si inconstienti, perseverenti, cei cred intr-o lume mai buna,  nu sunt descurajati de usi trantite-n nas, trec peste cuvinte grele, atitudini ostile si vad luminita, soarele, nu se opresc la maracinii din mijlocul drumului...nu se sperie de ploi cu grindina, si pot functiona si in timpul zilelor cu nori grei, care anunta furtuni devastatoare-n suflet.
 O mare parte din Romani, au emigrat in America, dar traiesc cu aceiasi mentalitate a romanului, sunt la orice clipa cu ochii prin uluci, sa vada in ce stadiul este iarba vecinului si la  cate ore o uda si musia trebuie sa foloseasca acelasi tratamanet ca si ei. Ce le scapa multora este ca nu suntem aici sa fim in competie unii cu ceilalti, ci sa ne putem sustine, sa ne putem spune o vorba buna in momente delicate, care-s destule.
Exact, o parte din romani traiesc ca pe ulita, si prin comparatie.
 Avand experiente de genul asta, destui sunt descurajati sa mai auda de Romani, vor buletin de incredere si asigurare pe viata, ca nu-i sanctionezi cu dezamagire. O parte gandesc, din cauza asta au plecat din Romania, ca nu se putea trai in multe moduri, in care ei aveau incredere ca se poate, si vin aici, dau peste acelasi tipar de care au fugit, aceiasi barfa, nu poti sa deschizi gura sa spui ce gandesti ca esti amendat, la tacere.
Am intalnit in fiecare loc si  oameni extraordinari, oameni cu suflet mare, oameni deschisi si primitori, carora le multumesc ca exista si intaresc cuvantul umanitate.
De altfel, poate am fost norocoasa ca am acel feeling de a atrage oameni frumosi, necesari in viata, si nu am dezamagiri care sa ma determine sa stau la adapost si cand aud Roman, sa -mi schimb directia sau sa tac malc, de teama sa nu mi se spuna Buna ziua. Clar nu poti fi prieten cu toata lumea, ar fi ideal, dar se stie ca suntem diferiti, deci avem nevoie diferite, nu ne putem apropia de toata lumea, doar pentru ca ne leaga aceiasi limba.
Am avut si eu parte de buruieni pe unde-am trecut, dar am cautat locuri curate, fertile, unde nu se pot dezvolta matur,  m-am ferit sa stau prea aproape, pentru ca aceste locuri impanzite de buruieni, de obicei sunt salbatice, te atrag pentru inceput prin originalitate, pretind potential, dar buruiana tot buruiana ramane. Oameni toxici exista peste tot, dar cred ca nu trebuie sa-i lasi sa -ti intre-n casa, daca vezi ca deja au fost zgomotosi din prag. Asa cum ti-au calcat pragul, asa iti vor pastra si casa.

Prima experienta in America

Primii pasi in America.

#JurnaldinAmerica:  In urma atator mutari prin America, schimbari si mereu un alt inceput, in alt loc, cred ca mi-am speriat si prietenii, am zis sa pun "pe hartie", impresiile si experienta traita prin toate colturile Americii.
N-am avut un jurnal cand eram copil, insa m-am gandit sa-mi fac unul acum, intr-o altfel de copilarie, copilaria copilului meu, cu o altfel de experienta, intr-o alta tara.

Am inceput sa scriu  franturi despre viata din America,  in "Jurnal din Dallas", acum ceva ani, in revista unei prietene, despre primele impresii in aceasta tara. La cum ma simteam atunci, ma mir c-am scris ceva pozitiv, pentru ca sufletul imi era incarcat si mintea blocata, in a vedea ceva bun. Ma luptam cu doruri nebune dupa parinti, prieteni si tot ce facea parte din rutina mea zilnica din Bucuresti, aveam un singur dor, sa ma intorc acasa. Nu eram curioasa sa explorez nimic, din noua mea viata, nu eram interesata sa stiu mai mult despre noua cultura, in care am aterizat cu voia mea, cum spuneam... eram setata sa ma intorc. Simteam ca nu ma voi adapta niciodata, de fapt, nu dadeam vreun semn ca-mi doream asta, pentru ca nu mi se potrivea ce vedeam. Ma simteam blocata, parca nu mai puteam sa gandesc normal, sa-mi fac un plan, mintea refuza sa porneasca motorasul.
Practic nu vazusem prea multe, dar pustietatea strazilor cu care nu eram obisnuita, relaxarea oamenilor, amabilitatea exagerata, (paradoxul, astea mi-au lipsit primele, cand m-am reintors in Romania)...singuratatea printre oameni (desi nu eram singura), toate imi erau confuze, ma simteam rupta de viata mea, simteam cum mor sufleteste, zi de zi, incet si sigur. O problema majora era si limba, care n-o stapaneam deloc, nu mi-a placut niciodata engleza, mi se parea complicata (iubeam franceza), desi in fiecare vara imi faceam un proiect din asta, ca poate mi-o trebui la vreun job, in plus voiam sa inteleg melodiile din engleza, ca prea frumos sunau la radio. Aveam doar cateva cuvinte ratacite prin minte, de la telenovelele americane, de dupa revolutie: Santa Barbara si Tanar si nelinistit...dar erau doar teoretic in minte, sa pronunt eram o catastrofa, clar limbile straine nu sunt punctul meu forte.
America vazuta in filme, ochii mei o percepeau altfel, ceva imi scapa, peisajul din mintea mea si tot ce vedeam, nu aveau nimic in comun. Totul capatase o nuanta gri. Era un peisaj perfect, o curatenie impecabila, oamenii amabili si zambitori la tot pasul, fiecare isi vedea de ale lui, nimeni nu te deranja cu ceva, nu prea te puteai plange. Insa, ruptura, dorul si angoasa ma acaparasera, ca parca nu ma puteam bucura de nimic, din noua mea viata, simteam un gol imens in suflet si  o gheara care ma strangea si nu-mi dadea pace, sa-mi vad de viata mea, ca intentii aveam, bunavointa plecase in vacanta.
Mi-ar fi placut sa am o idee, chiar daca nu era bazata pe experienta mea, sa-mi fi povestit cineva despre viata in America, cu ce ma voi confrunta, pasii pe care ii am de parcurs, cum e viata per total, "dramele" emotionale prin care voi trece; desi rational gandind, pana nu ai experienta ta, poti sa citesti carti intregi, ca ramai tot la faza teorie. Entuziasmul cu care venisem, imi disparuse brusc si fara voia mea, dupa primele 2 luni.
Imi era dor de orice romanesc,  de aglomeratia bucuresteana si mersul la piata, si imbulzeala din metrouri. Toate aceste sentimente de confuzie si disconfort, sa te tot tina un an sau doi, depinde ce fel de fire esti, cat esti de adaptabil, la ce varsta ajungi, cat esti de confortabil cu limba si deschis spre tot ce-i in jurul tau, si mai conteaza si ce viata ai avut in Romania. Daca aveai o viata anosta si locuiai intr-un oras linistit, o rutina deloc complicata, cu putini oameni in viata ta, un salariu care abia iti plateai intretinerea, si singura distractie era televizorul, cred ca adaptarea nu ar suferi schimbari majore.
Cu cat esti mai deschis, adaptabil, si nu opui rezistenta noului, adaptarea va fi lejera, si treci mai usor peste migrenele inceputului.
Dar ce ne mintim, si transferam vina, ca nu America sau orice alta tara in care ai aterizat, poarta povara disconfortului care-l simti. Toata frustrarea ti se trage de la dezradacinarea de locu si oamenii cu care ai trait o viata, gasesti scuze puerile la orice, chiar si la o hartie gasita pe strada, si incepi comparatia..care va urma ani de zile. Dezradacinarea de locurile natale, familie, prieteni, te fac sa devii paranoic, sa ai halucinatii si sa deformezi realitatea, care nu-ti convine,  atata timp cat n-ai depasit frustrarea si vulnerabilitatea emotionala, care ti s-au instalat ca o capusa si simti ca-ti extrag si ultima seva de optimism.
Instrainarea, nu stiu daca ai s-o depasesti vreodata, un gol va ramane acolo in suflet, si-ti va trezi in minte si suflet, momente de melancolie(spun asta acum, dupa 6 ani). Atata timp cat nu reusesti sa fii rational cu motivele plecarii, comparatia  si disconfortu iti vor veni des in vizita si vei trai un zbucium si-un razboi psihologic cu tine. Aud uneori " mai bine ca acasa, nu e nicaieri", daca vorbesc cu sufletul, n-as putea sa contrazic nici un cuvant din fraza asta, la capitolul rational incep sa am indoieli.
Orice alt loc linistit in care aterizezi, te face sa te uiti  des in urma, la Acasa... adaptarea sa fie mai dificila, cu o durata mai lunga, decat daca ai sta intr-un loc mai agitat, unde forfota te face sa tii pasul cu viata, sa fii conectat, vrei nu vrei,  si sa nu stai sa-ti analizezi plecarea, dorurile si ruptura de trecut.